Lucruri cu valoare sentimentală sau care mă ajută în perioada auto izolării

Cronicaridigitali au pornit pe Instagram un concurs numit “Heritage Instameet – Patrimoniu Personal”. Pe scurt, cei înscrişi (vă puteţi înscrie şi azi dacă vă grăbiţi) trebuie să posteze pe Instagram o poză cu obiectele cu valoare sentimentală şi/sau care îi ajută în perioada autoizolării. În plus, ei trebuie să pună şi o scurtă poveste a acelor obiecte.

Pentru că la fotografiat nu am ustensilele necesare, am zis să suplinesc prin scris şi, pentru că pe Instagram textul e limitat la un anume număr de cuvinte (voi edita mult textul de jos pentru acolo), vă las aici poza cu pricina şi textul integral. 

“Când eram mică uram să stau la ţară. Oricât de frumoase erau zilele alea printre corcoduşi, răţişoare sau capra Lăcrămioara, tot îmi găseam timp să mă furişez în casă, unde mă urcam pe patul din cameră şi mă agăţam de tabloul mare de pe perete. Acolo, undeva în stânga jos era portretul mamei mele. Frumoasă, senină, bună, aşa cum o ştiam şi eu, motivul pentru care preferam Ploieştiul în detrimentul Colceagului, un sat de lângă Mizil. Mi se părea că, în acele câteva minute, mi se mai duce dorul de ea şi mai pot rezista alte câteva zile până avea să vină să mă ia înapoi acasă.

În clasa a VII-a , colega mea de bancă a început să plângă din senin. În hohote. Doamna dirigintă, noi, copiii, toţi am încercat să aflăm ce păţise şi, printre sughiţuri, ne-a spus că mama ei are mari probleme de sănătate. Ne-am înspăimântat cu toţii, am încurajat-o cum am putut, iar eu am venit acasă şi am căutat disperată o carticică pe care scria “Paraclisul Maicii Domnului”. Văzusem eu pe la şase ani filmul “Iisus din Nazaret” şi reţinusem un singur lucru. Că Dumnezeu poate face orice minune. Am citit paraclisul ăsta cu atâta putere încât nu mare mi-a fost mirarea când, a doua zi, Olguta ne-a spus că mamei ei i-au venit analizele şi nu e totuşi atât de grav cum credea. Am fost convinsă că asta datorită Paraclisului meu. Şi, chiar dacă între timp mi-am dat eu seama cum stă treaba cu exagerările, părinţii şi frica copiilor, am continuat să cred că acea cărticică face minuni. Şi a făcut. De nenumărate ori, pentru familia mea, dar mai ales pentru mine, atunci când am avut nevoie. Nevoia a venit mai ales atunci când am fost diagnosticată cu endometrioză. Long story short, Calcium D Glucarate şi uleiul de tămâie sunt două dintre suplimentele de bază pentru afecţiunea asta care mă ţin azi ca nouă, mai ales că am două operaţii la activ. Aşadar, nu puteau lipsi de pe lista de onoare de autoizolare.

Cu Sfântul Ioan Botezătorul am o istorie mai specială: l-am visat când mi-am schimbat jobul, apoi când am avut o criză de astm, apoi când nu reuşeam să mă mut de acasă şi trăiam spaima aceea a omului neîmplinit.  Orice om are un sfânt, un înger, o entitate pe care o consideră protectoare pentru el. Eu îl am pe Sf. Ioan Botezătorul.

În septembrie 2012 am simţit ultima dată fluturaşi în stomac. Şi nu pentru vreun băiat, ci pentru nepoţica mea, Maria. La 8 luni de la prima întâlnire, mama ei i-a pictat picioruşele şi mi-a făcut cadou mini tabloul ăsta pe care îl păstrez şi acum cu drag. Maria e acum departe, în Oman, de unde a venit şi uleiul de tămâie, dar vorbim aproape zilnic pe Messenger. Pentru că picioruşele care se iubesc nu se uită, indiferent de mărime sau distanţă.

“Check in: Timişoara” este prima mea carte. Zilele astea am avut ocazia să  o recitesc, după 5 luni de la publicare. Am editat-o pentru Amazon (varianta în engleză) şi m-a ajutat foarte mult. Uitasem că merit. Că am talent. Că, indiferent de ce cred unii – visurile, dragul, succesul este al tuturor. Nu doar al elitelor. Iar eu chiar sunt talentată şi merit, iar cartea asta, pentru cei care ştiu cum să o privească, chiar e o mică piatră preţioasă.

Eşarfa Kaki e o metaforă pentru toate bluzele kaki pe care le am, pentru pasiunea mea pentru această culoare, pentru zilele în care, deşi lucrez de acasă, mă trezesc şi mă machiez ca şi cum aş pleca la întâlnire doar pentru că asta îmi dă o stare de bine.

Pentru că asta e viaţa reală, cred eu: o combinaţie de lucruri profunde şi frivole, un tablou în culori care poate nu s-au inventat, o poveste care trece dincolo de etichete gen “habotnică”, “falsă”, “romantică”, “exagerată”  sau cine ştie ce alte cuvinte pe care le aruncăm doar pentru că refuzăm sau nu putem, pentru moment, să ne oprim pentru o clipă, să zâmbim şi să ascultăm. 

Dar sunt sigură ca la un moment dat vom putea.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: