Epidemia

Opstprezece. Ăsta e numărul pe care îl vede mereu când iese din bloc. E ca un fel de parolă spre trecerea într-o altă lume. Coboară cele trei trepte, îşi strânge haina kaki pe lângă corp şi face câţiva paşi. Se opreşte chiar în mijlocul parcării. Cu ochii mijiţi, chipul său se înalţă precum o lebădă pe un lac îngheţat. Schiţează un zâmbet. Ea nu e o lebădă, deşi de undeva din spatele betoanelor verzui răsună Second Waltz. Degetele i se mişcă încet, la fel ca picioarele ce încep să facă o piruetă suavă. Încearcă să ghicească dincolo de ce grilaj sau geam fumuriu trăieşte sufletul care le-a dăruit o asemenea speranţă într-o dimineaţă de iarnă. Aproape că zâmbeşte. Albastrul ochilor ei luminează petecul ăla de lume. Din spate, pare că cineva imortalizează o imagine – părul blond, lăsat pe umerii uşor aduşi în faţă şi blocurile înalte ca turnurile unei cetăţi medievale.

Porneşte din nou, lăsând în urmă muzica. Trece pe lângă o fetiţă care îşi plimbă liniştită căruciorul.

  • Să ai o zi frumoasă, Maya! îi spune copila.
  • Şi tu la fel, Ana! îi răspunde tânăra, gândind că oamenii se maturizează prea repede între blocurile gri şi înalte.

Drumul în acea zi e cumva mai spectaculos pentru că oraşul e împânzit deja de străini, anunţuri romantice şi bannere care mai de care mai strălucitoare. Nu ştie dacă schimbarea asta i se pare binevenită sau doar o farsă de prost gust. Indiferent de răspuns, însă, ea e cea care vrea să dezlege misterul epidemiei. Şterge cu mâneca un colţişor de geam aburit. Cine, oare, s-o fi gândit să le facă tocmai lor un astfel de cadou?

De ceva vreme, oraşul plat şi adormit se trezise la viaţă. Zeci de jurnalişti şi sute de turişti veniseră aici, aşteptând şi ei, ca şi ea, o minune. Îşi verifică pentru a zecea oară agenda. Îşi notase acolo tot ce avea să îi întrebe pe angajaţii aeroportului, loc în care cu greu mai puteai arunca un ac.

Vorbi prima dată cu o stewardeză înaltă, cu trăsături aspre. Venea din Austria, iar zborul ei avusese întârziere. Îi dezvălui Mayei toate zvonurile pe care le ştia cu privire la epidemie. Nu îi dădu prea multe informaţii, dar chiar la ieşire, se întoarse şi spuse apăsat:

  • Dacă vrei să scrii un articol senzaţional, nu căuta adevărul epidemiei ăsteia de iubire. Inventează unul şi convinge-i pe oameni! Vrei să ştii cauza acestor îndrăgostiri subite? Ţi-l spun eu: destinul.

Maya rămase locului o clipă. Ultimul cuvânt îi răsuna încă în urechi. Destinul. De undeva din spate, îi auzea pe îndrăgostiţii care îşi povesteau întâlnirile spectaculoase. Toate petrecute aici, în România. Toate începute aici, în aeroportul Henri Coandă. Le auzea frânturile de propoziţii, le mirosea entuziasmul, le auzea râsetele. Destinul. Îşi strânse pumnii a revoltă. Nu putea admite sau scrie asta. Nu era nici senzaţional, nici aducător de speranţă. Nici pentru ea, nici pentru alţii.

Telefonul sună câteva secunde, până ca fata să se dezmeticească şi să răspundă. Vocea unui bărbat răsună de la celălalt capăt al firului.

  • Maya, cred că ştii că mai avem cel mult 24 de ore. Nu suntem singurii care caută răspunsuri. Pe lângă agenţiile de la noi, şapte alte trusturi internaţionale şi-au trimis corespondenţii. Sper să nu fim atât de fraieri încât să le lăsăm lor caimacul.
  • Nu, sunt chiar la aeroport. Nu am aflat mare lucru, dar mai am.
  • Ce mai ai pe lista?
  • Am vorbit cu o insotitoare de zbor, acum vreau să caut câteva cupluri de îndrăgostiţi şi să intervievez şi o funcţionară a aeroportului.
  • E bine, însă mai pune pe listă aşa: directorul Institutului de Monitorizare a Calităţii Aerului, îţi dau eu numărul lui, şi o clarvăzătoare care nu prea a dat greş până acum. Stiu, e lame, dar na, lumea citeste…

Maya vorbi cu două cupluri de îndrăgostiţi, însă tot nu află nimic nou. Povestea era de fiecare dată aceeaşi: zborul către România îi adusese lângă persoana potrivită. Ţările de plecare, profesiile, statutul social, înfăţişarea, toate erau diferite, însă iubirea părea de fiecare dată autentică.

Îşi reciti toate informaţiile scrise în agendă şi căută cu privirea o angajată dornică să o ajute. O doamnă între două vârste, înaltă, roscata şi cu ochii pătrunzaturi o privea zâmbind din spatele unui ghişeu deasupra căruia scria mare: Singapore.

  • Bună ziua, îmi prezentaţi paşaportul dumneavoastră, vă rog? o întrebă aceasta.
  • Ah, nu, nu plec în Singapore. Sunt jurnalistă şi aş dori să îmi spuneţi ce credeţi dumneavoastră despre epidemia asta de iubire, având în vedere că, ştiţi, totul se pare că începe aici, în aeroport.

Femeia nu se grăbi să răspundă. Stampilă nişte documente, după care îi spuse:

  • Am citit atatea articole false pe tema asta, domnişoară, încât mi-e teamă să mai dau alte declaraţii.
  • Nu, nu e cazul meu, vă asigur.
  • Nu o fi, dar eu va explic. Sunt trimisă periodic în alte aeroporturi, deci nu am fost aici tot timpul pentru a-mi da cu părerea. Pot doar să spun că mă bucur sincer că oamenii au reînceput să creadă în iubire.

Maya încercă să ţină minte acele cuvinte. Îi plăcu răspunsul ăla, deşi ştia că nu îl va putea folosi niciodată. Mulţumi şi se îndreptă spre ieşire.

  • Domnişoară, păcat că nu plecaţi în Singapore, v-ar fi plăcut!

Femeia îşi luă rămas bun cu o glumă şi un zâmbet larg, iar fata decise să îşi încheie acolo “investigaţia” din aeroport. În taxi îl sună pe directorul Institutului de Monitorizare a Calităţii Aerului. Zâmbi în timp ce tasta atent toate acele cifre. Doar nu era cineva care ar fi putut crede ca îndrăgostirea asta subită avea la bază aerul, nu?

  • Alo, nu vreau să fac nicio declaraţie, mulţumesc!

Maya incercă să poarte o conversaţie cu bărbatul destul de iritat de insistenţele ei.

  • Domnişoară, da, ştiu cine v-a dat numărul meu, însă nu mai am ce declara. Sunt documente care atestă că niciun gaz din lume nu poate produce astfel de reacţii, aşa că, vă rog, înţelegeţi asta şi vom scuti atât timpul dumneavoastră, cât şi pe al meu.

Avea dreptate, aşa că Maya nu mai insistă. Nici ea nu ar fi putut crede o asemenea variantă. Mai avea, aşadar, o ultimă şansă, nici aceea foarte veridică din punctul ei de vedere.

Cafeneaua în care mediumul oferea consultaţii era chiar pe un bulevard principal. Nimic obscur sau ciudat, doar câteva scaune cu huse violet şi o lumină difuză. Lena, o femeie ceva mai în vârstă decât Maya, o primi încântată , ca şi cum se cunoşteau de când lumea.

  • Ştiu că Victor ţi-a dat numărul meu.
  • Da, e şeful meu, ştiţi, noi am vrea să aflam primii ce se intampla si sa si scriem un articol super tare despre adevaratul motiv pentru care se indragoste asa des si repede in aeroport, chiar la noi in tara.

Ce ciudat era când rostea totul cu voce tare, atât de franc şi lipsit de orice eleganţă.

  • Si…vrei sa stii asta pentru tine sau pentru ziarul la care scrii? fu replica ironică a femeii.

Maya nu ştia ce să răspundă. Nu crezuse în abilităţile femeii ăsteia, însă se părea că era prima care vazuse dincolo de stradaniile acelea legate aparent numai de jobul ei de jurnalist. Lena deveni ceva mai blândă.

  • Ştii cum e, Maya? Fiecare îşi găseşte jumătatea atunci când îi e scris, iar dacă asta se întâmplă aşa, într-un context de epidemie, de ce să fim noi cei care le strică entuziasmul?
  • Poate pentru a se putea bucura şi alţii de iubire?

Lena zâmbi.

  • Deci despre asta e vorba. Ştii, nu o să îţi găseşti jumătatea acum, nici dacă îţi spun cine sau ce se află în spatele epidemiei. Fiecare are un destin şi până nu îşi învaţă toate lecţiile, până nu se bucură de viaţă pe de-antregul, niciun mister dezlegat nu îi poate aduce iubirea.

Începuse să plouă. În miez de decembrie. Maya privi afară. Avu acelaşi sentiment care o încerca atunci când ieşea din blocul ei înalt şi gri. Acela că avea să îi crească aripi şi avea să evadeze din turnul ei de fildeş, îmbrăcat în viaţa asta în betoane reci si gri.

  • Şi tu o să îţi găseşti în câţiva ani iubirea, spuse blând Lena. Însă nu aici, şi nu acum. Lasă-i pe oamenii ăia să se considere nişte aleşi. Intrucatva, chiar aşa sunt.

În acea seară a fost furtună. Pentru prima dată în ultimii ani, a plouat torenţial în decembrie. Oamenii au spus că Dumnezeu se revoltă. Avioanele au rămas la sol şi deja-indrăgostiţii au protestat împotriva anchetelor care doreau să afle adevărul. Apoi, liniştea s-a aşternut brusc peste acest subiect. Directorul Institutului de Monitorizare a Calităţii Aerului a ieşit la un moment dat public şi a pus iubirea subită pe seama unor gaze noi formate prin contopirea mai multor substanţe, însă a asigurat că nu era vorba de nimic toxic. Ba mai mult, conform măsurătorilor, gazele îşi pierduseră deja din efect. Ceea ce, se părea, fusese confirmat de statistici: în ultimele luni, tot mai puţine îndrăgostiri subite se înregistraseră în România.

Maya era convinsă că nu aerul fusese de vină pentru acel vis frumos care coborâse pentru un timp în parcarea ei cu patru blocuri gri, înalte, câteva maşini Dacia şi o fetiţă care îşi plimba păpuşa într-un cărucior vechi de zeci de ani. Cu toate astea, viata ei continua la fel de anost ca inainte de epidemie.

Maya veni într-o zi acasă şi refuză să intre în cutia ei de chibrituri. Se aşeză pe scări, îşi aprinse o ţigară şi se uită fix, timp de câteva minute, la plăcuţa pe care o vedea prima dată în fiecare dimineaţă: 18. Oare câţi ani avea ea să mai aştepte? Ratase ocazia de a-şi întâlni iubirea, iar pentru asta nu avea să se ierte prea curând.

Dintr-o cutie de chibrituri, apartamente mici, dar cu visuri mari, cum spunea ea, răsuna acum Mike Oldfield. Cum, oare, călătoreau îngerii până aici?

**

Delayed, On time, Canceled. Maya privea de ceva timp schimbările care se petreceau pe tabela aeroportului ăla atât de diferit de Henri Coandă. Târa după ea un geamantan mare şi se chinuia să supravieţuiască în cămaşa albă, de in, care îi acoperea arsurile de soare. Da, exagerase cu plaja, dar se bucura de o singură vacanţă pe an, şi aceea exotică. Privi în jur şi, pentru o clipă, se văzu din nou în România, în urmă cu 6 ani. Era la fel de pierdută, într-o mare de îndrăgostiţi. Şi totuşi, cât de diferită i se părea Maya de atunci, faţă de cea de acum.

  • Bună ziua, îmi prezentaţi paşaportul dumneavoastră, vă rog? răsună o voce de la ghişeu.

Maya îi întinse documentul şi o privi absent pe femeia roscată din faţa sa. Şi, totuşi, ceva o făcu să poposească mai mult pe trăsăturile acelea care îi păreau cunoscute. De-abia când ochii verzi se întâlniră cu ochii ei albaştri, îşi dădu seama că o mai văzuse odată, undeva pe femeia aceea.

  • Ah, domnişoara jurnalist, văd că ne întâlnim din nou!
  • Sunteţi doamna din aeroport? De acum 6 ani, de când cu epidemia…
  • Da, eu sunt, am rămas cum v-am spus. Tot pe drumuri. Dumneavoastră v-aţi schimbat destul de mult, aţi început să şi călătoriţi…
  • Da, nu în Singapore, însă e pe lista mea.

Atât dură scurta lor conversaţie. Preţ de câteva replici, ştampile aplicate, geamantane urcate pe banda rulantă şi schimburi de saluturi cordiale. Zborul avea să fie unul scurt până la următoarea escală. Maya îşi scoase agenda pentru a-şi mai nota ceva. Era vechiul ei carneţel, aşa că, în loc de pagini albe, descoperi însemnările privind misterioasa epidemie de indragosteală. Chicoti, când se gândi cât de naivă şi plină de speranţă fusese ea atunci. Chiar credea că va dezlega misterul şi va avea şi ea acces la iubire.

  • Citesti ceva interesant? spuse bărbatul de lângă ea.

Maya ridică privirea şi il vazu mai bine pe barbatul inalt, cu un zambet familiar, desi nu il mai vazuse niciodata. Intră în jocul lui, aşa că începu să îi povestească mica istorie a epidemiei din România.

  • Cred că ai auzit şi tu de acea isterie.
  • Da, ştiu. Ce să zic, nu am fost la fel de impresionat ca toţi ceilalţi. Cine ştie cum a fost de fapt.

Bărbatul îşi privi biletul de avion şi râse.

  • Ce e? întrebă Maya încurcată.
  • Doamna din aeroport. Am insistat atât de mult să îmi dea un loc la geam, însă a spus că nu are. Mi-a dat locul 18D. Cel mai bun loc din avion, citez. Poate că a avut totuşi dreptate.

Fata dădu din cap, semn că înţelege. În realitate, însă, se întorsese cu câţiva ani în urmă. Se afla în faţa aceleiaşi plăcuţe din parcare. 18. Trăgea când şi când din ţigară şi îşi ştergea lacrimile amare, în timp ce blestema afurisita aia de epidemie care ei îi ascundea iubirea.

  • Scuză-mă, am spus ceva nepotrivit? Văd că te-am întristat destul de tare.
  • Nu, nu, mă simt mai bine ca niciodată. Scuză-mă, trebuie să merg până la toaletă.

Maya îşi ascunsese în geantă telefonul, aşa că acum încerca să formeze numărul şefului ei. Până la urmă, reuşi să se conecteze.

  • Şefu, sunt Maya. Ştiu cine e în spatele epidemiei de iubire de acum 6 ani.

**

Aeroportul din Berlin era aproape gol. Un singur televizor rula încă, deruland imagini spectaculoase din apropiere, acolo unde mai multe persoane susţineau că îşi găsiseră perechea în urma mai multor zboruri din Berlin. Un jurnalist transmitea chiar de la faţa locului.

  • În timp ce Berlinul se confruntă cu aceeaşi epidemie apărută şi în România în urmă cu 6 ani, rudele călătorilor zborului Malaysia Airlines MH370, dispărut în apele Oceanului Indian, speră ca oficialităţile să le ofere veşti noi despre această dispariţie misterioasă. Un alt aspect interesant este regasirea unei jurnaliste romance pe lista calatorilor zborului disparut ieri dimineata, ceea ce pare sa uneasca cumva cele doua evenimente stranii.

o povestire de Marina Râşnoveanu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: