Viniluri vechi pentru vremuri noi

Zgomot asurzitor de avioane, ciocane lovind sacadat, bormaşini sfredelind pereţii de beton, ţipete venite de undeva din depărtare.

Linişte. O ultimă rafală de vânt mişcă draperia ferestrei şi o aşază pe marginea pervazului plin de moloz. Suficient cât aerul ăla îmbibat în praf, scândură şi disperare să ajungă până la bătrânul de pe pat. Nemişcat, cu ochii strânşi, strânşi şi buzele deschise pe jumătate, recită parcă o ultimă rugăciune.

Pleoapele i se mişcă rar. O dată, de două ori, apoi din ce în ce mai des, după care ochii i se deschid pe de-a-ntregul. Privesc fix peretele spart. Albastrul ochilor lui se contopeşte cu griul din jur.

Se mişcă uşor, pipăie cu degetele aşternutul şi întoarce capul în stânga, apoi în dreapta. Bucăţi mari de tencuială înconjoară patul şi ajung până sus, pe şifonierul distrus. Reşoul vechi stă acum răsturnat între cele dulapuri vintage, odată cele mai de preţ piese ale camerei sale. De-abia mai distinge culorile fotoliului vechi pe care adormea citind din vreo carte veche.

Bătrânul îşi mai reveni în simţiri. Se ridică, se clatină un pic, dar face un pas, doi. Priveşte afară. Doar fum, praf şi perdele fluturând pe la geamuri. Se întoarce, ridicându-şi palmele şi mişcându-şi buzele. Sprâncenele i se curbează a nelinişte, vestind primele lacrimi. Şi le reţine.

Îşi drege glasul, îşi îndreaptă spatele şi priveşte semeţ la uşa salvatoare.  Se repede într-acolo, cade o dată, se ridică repede şi se agaţă de clanţa uşii. Reuşeşte să dea la o parte câteva obiecte din lemn şi trage nervos, încercând să o deschidă. Nimic. Ceva din exterior o blochează. Ţine încă mâna încleştată şi priveşte în jur. Îşi clatină capul în stânga, apoi in dreapta şi scapă un firav, dar disperat “Nu! Nu!”. Trage mai bine de uşă, în speranţa că o va deschide.

Se dă jumătate de metru înapoi, după care revine şi, cu ultimele forţări, loveşte în uşă.

Un sunet surd, amorţit, care sparge liniştea prea apăsătoare. Ştie că ar fi fost de folos un “Ajutor!” sau un “Sunt aici”, dar nu poate. Sunetele îi sunt nişte horcăituri puternice amestecate cu respiraţii adânci, şuierătoare.

Într-un final, obosit, bătrânul se rezeamă de uşă. Închide ochii pentru o secundă. Îi deschide şi vede aceeaşi cameră dezolantă, ca după război.

Gândul ăsta îl mai înseninează. Deci asta era. Fusese război. Cine ştie cum, când, unde, fuseseră atacaţi şi el rămăsese aici, prins între dărâmături. De undeva din depărtare, la blocul celălalt i se pare că vede o siluetă.

Se repede la fereastră. Îşi şterge broboanele de transpiraţie de pe frunte şi dă draperia la o parte. Etajul 4, blocul din faţă. Acolo stă Mircea, prietenul lui de-o viaţă.

Aproape că schiţează un zâmbet. Da, da, el trebuie să fie! Mircea îl va salva din această încăpere. Din această singurătate! La câţiva metri, aceeaşi cameră dezolantă, fără geamuri, perdele sau viaţă.

Şi totuşi pe pat se conturează o siluetă. Firav, dar se vede. E sigur, nu i se pare.

Bătrânul înghite de câteva ori. Gâtul îi este uscat. Puterile l-au lăsat. Reuşeşte să îşi adune toate puterile.

“Mircea!”

Numele se aude cu ecou, trezind câteva ciori ce îşi făcuseră cuibul printre ruinele de mai jos. Câteva secunde se simte ca într-un film de Hitchcock.

Aşteaptă câteva secunde, cât să se convingă că într-adevăr Mircea nu e acolo. Incearcă apoi să găsească ceva pe care să coboare. Doar resturi de tocuri de geam, cioburi şi praf.  Mult praf.

Îşi cuprinde capul în palme şi scoate un sunet surd, mocnit. Cum, oare, cum a ajuns aici?! Dacă şi-ar aminti, poate ar găsi totuşi o scăpare. Se aşază din nou pe pat, apoi se ridică şi se învârte nervos în cameră, printre dărâmături. Se mai duce la uşă, o forţează, alte câteva bătăi disperate, însă nimic. Priveşte în jur. Ştie că afară îl aşteaptă hăul. Îşi simte corpul slăbit şi inima bătându-i din ce în ce mai tare.

Nu, nu! Nu poate sfârşi aşa! Nu merită un asemenea sfârşit acolo, singur, trist, într-o cameră dezolantă, cu ciori dându-i târcoale pe la ferestre.

Lacrimile îi invadează chipul, picioarele îl lasă şi mâinile amorţite coboară pe lângă trupul care cade inert lângă uşă. Stă aşa, plângând şi tânguindu-se până când, obosit, se opreşte. Doar priveşte fix şi resemnat podeaua, cu capul plecat într-o parte şi picioarele strânse pe sub corp.

O rafală de vânt mai puternică flutură draperia şi leagănă uşor pătuţul din colţul camerei. Scârţâitura ajunge până la bătrân.

Îşi ridică ochii. Zăreşte zăbrelele albe şi îşi aminteşte cum el însuşi le vopsise cu o pensulă groasă şi o vopsea ieftină al cărui miros le dăduse dureri de cap vreo săptămână. Ochii gri încep să îşi mai recapete din culoare. Înghite în sec. De după dungile albe, zăreşte o păturică bleu. În faţa ochilor vede o mogâldeaţă ce gângureşte şi le umple inimile de fericire. Corpul i se mai încălzeşte. Capătă din nou putere. Nu mult, doar un strop. Suficient cât să ajungă la pătuţul din lemn. Îşi trece degetele peste lemnul scorojit, păturica veche şi jucăria stricată. Lasă câteva lacrimi târzii să îi mai cureţe din suflet.

Şi le şterge din nou apoi cu mâneca sacoului şi zâmbeşte eliberator. Ridică jucăria stricată şi o strânge la piept. Chipul copilului i se conturează din ce în ce mai clar: din bebeluş în copilandru de şcoală, apoi în adolescent rebel şi în tânăr bărbat ce îşi întemeiase o familie.

Băiatul lui!

Priveşte din nou către uşă! Cu siguranţă băiatul lui îşi va aminti şi va veni să îl salveze. Trebuie doar să aibă răbdare.

Mult mai întremat, ajunge la uşă şi bate din nou. De astă dată cu mai multă putere, dar sacadat, ascultând în răstimpuri şi sunetele de după uşă.

Nimic acolo, dar, dintr-o dată, din nou zgomot asurzitor de avioane, ciocane lovind sacadat, bormaşini sfredelind pereţii de beton şi ţipete venite de undeva din depărtare.

Bătrânul îşi acoperă urechile cu mâinile şi închide ochii încercând să scape de furia sunetelor ce par din ce mai aproape. Răzbat din ce în ce mai tare. Se mişcă în jos şi în sus, se vaită prelung doar, doar vorbele sale vor acoperi zgomotul, însă nimic nu funcţionează.

Linişte din nou. Dintre braţele-i odată vânjoase şi materialull hainei scămoşate, bătrânul deschide ochii şi respiră adânc. Speriat, îşi lasă braţele jos şi priveşte uimit în jur.

Cele două dulapuri vintage stau aproape neatinse, pereţii sunt întregi, acoperiţi cu un calciu mărunt, lila, iar geamurile închise nu au nici cea mai mică zgârietură.

Clipeşte des şi se ridică privind în spate, la oglinda odată spartă. E doar el, un bătrânel speriat, îmbrăcat cu un costum vechi, dar încă bun de purtat. Cei doi se privesc. Înghite din nou în sec, după care îşi şterge hainele de praf şi îşi netezeşte barba albă. În oglindă, undeva în dreapta sacoului, vede un colţ maroniu. Îşi pleacă privirea şi scoate din buzunar o tabletă de ciocolată cu lapte.

O şterge de praf şi priveşte mai bine ambalajul ăla cu un trenuleţ şi un Moş Crăciun pe post de conductor. Începe să râdă în hohote şi rupe haotic hârtia maronie. Bagă în gură o bucăţică de ciocolată. Gustul dulce amărui îi umple fiecare fibră, fiecare por şi fiecare celulă. Ciocolata aia îi plăcea băiatului lui.

Închise ochii doar pentru câteva secunde, iar când îi deschise din nou, în uşa camerei stătea acum o femeie scundă, corpolentă, cu un şorţ de bucătărie murdar şi un chip schimonosit de silă.

Bătrânul se opri şi încercă să spună câteva cuvinte.

Femeia se năvăli asupra lui, îl înşfăcă de braţ, îi smulse ciocolata din mână şi îl trânti jos, pe pat.

“Ţi-am zis să nu scoţi un sunet, moş senil! De unde dracului ai tu ciocolată?”

Femeia deschise un geam, după care se aşeză pe fotoliul din faţa bătrânului. Zâmbi batjocoritor şi scoase nişte hârtii din şorţul de bucătărie.

Uşa rămăsese deschisă larg, aşa că bătrânul privea pierdut peretele lateral al holului care făcea legătura dintre dormitor şi sufragerie. O fotografie mare, cu un bărbat frumos, îmbrăcat în haine de sărbătoare.

Chipul i se lumină şi faţa îi fu invadată de lacrimi. Femeia îi înţelese reacţia.

“Te uiţi la Tudor? Foarte bine! Tudor n-are cum să mai vină şi să te salveze.”

Zâmbetul bătrânului se opri forţat. Lacrimile de tristeţe luară locul celor de bucurie, mişcându-şi capul într-o parte şi alta, a negare.

“Da, da! Tudor e mort şi îngropat. Şi singurul mod în care ar mai putea să te salveze ar fi să te ia şi pe tine acolo unde este el!”

Cuvintele femeii nu mai dureau. Pentru că, de acum, imaginea fiului mort era tot ce conta. Atât. Nici sunetele asurzitoare, nici dărâmăturile, nici singurătatea şi nici bătăile alea disperate în uşă nu îl mai speriau. Era deja în iad. Mai contau câteva detalii în plus sau în minus?!

Femeia se ridică, dând să plece, însă se întoarse şi îi arătă zeflemitor nişte foi.

“Ştii ce-s astea? Actele de la căminul de bătrâni. Ştii ce voi face cu ele? Uite asta!”

În doar câteva secunde, zeci de bucăţi de hârtie poposiră pe podeaua camerei.

“Nu meriţi să dau eu bani pentru tine când tu atâţia ani nu ai vrut să îmi treci mie şi nepoţilor tăi casa asta afurisită. Ai zis că trebuie să am grijă de tine până mori, atunci aşa să fie! Dacă nu-ţi mai place, asta nu-i prolema mea!”

Bătrânul plângea de-a binelea când uşa se trânti şi în broască se auzi de două ori cheia de metal. Rămăsese cu gândul şi cu sufletul la tabloul ăla cu cel mai drag om de pe Pământ. Rămăsese prins între amintirile alea frumoase cu băiatul lui ce crescuse şi cele în care niciun părinte nu şi-ar fi dorit să fie. Ştia, vedea, simţea, fiecare lacrimă şi durere ale lui şi ale soţiei lui. O vedea moartă aici, pe patul ăsta încă rezistent, cu un zâmbet senin pe faţă, ca şi cum ştia că avea să se ducă la cel pe care ei, amândoi, îl iubisera cel mai mult.

Rămăsese doar el. Şi ce soartă crudă. Mai rea decât orice moarte şi orice despărţire. Fără nicio mângâiere, fără niciun cuvand blând, fără nicio îmbrăţişare de îmbărbătare.

Închise din nou ochii. N-ar fi crezut că e atât de uşor, dar totuşi atât de greu să mori.

Acolo, printre dârele de întuneric, îl zări pe Tudor. Înalt, brunet, vânjos şi zâmbitor, indiferent ce viaţa decisese să îi ofere. Erau parcă faţă în faţă şi, pentru câteva secunde, i se păru chiar că Tudor îngenunchează în faţa lui, îl bate uşor pe umăr şi îi spune tare şi hotărât “Rezistă!”

Zgomot asurzitor de avioane, ciocane lovind sacadat, bormaşini sfredelind hotărât pereţii de beton şi ţipete şterge venite de undeva din depărtare.

Şi, dintr-o dată, linişte.

Bărbatul deschise ochii. Tudor plecase. La fel ca toate lucrurile puse la locul lor, ferestrele, draperiile şi tot ce era ca înainte. Se întorsese molozul, dărâmăturile, rafalele de vânt şi croncănitul îndepărtat al ciorilor.

Albastrul ochilor nu i se mai preschimbă acum în gri. Inima nu i-o mai luă la trap şi mâinile nu îi mai tremurară de teama necunoscutului. Ba chiar privi cu satisfacţie cuierul pe jumătate căzut în faţa uşii.

Primul gând fu să se bage în pat şi să îşi aştepte aşa sfârşitul, însă de-abia atunci văzu în faţa sa o cutie mare, dreptunghiulară. Vechiul pick-up avea chiar un vinil înăuntru, gata să fie ascultat. Lângă, pe noptieră îl aştepta pipa lui cea albă din care îi plăcea atât de mult să tragă câteva fumuri în fiecare seară.

Două dintre cele mai mari plăceri ale vieţii. Dar oare viata mai avea vreun sens acum?

Îşi aminti de Tudor şi de cuvântul lui cât o scrisoare întreagă.

“Rezistă!”

Zâmbi uşor. Până la urmă, tot Tudor avea să fie salvarea lui.

Se ridică, luă acul pick-upului şi îl aşeză la întâmplare pe vinil, după care ridică pipa şi se aşeză din nou pe pat. Sunetele invadară treptat camera, iar degetele lui mângâiau încet, ritmic lemnul pipei. Afară se înserase. Perfect cât să simtă, să primească şi să dea mai departe versurile alea ce de-acum răsunau hotărât în tot universul care îi mai rămăsese.

How I wish/How I wish you were here/We’re just two lost souls/Swimming in a fish bowl/Year after year/Running over the same old ground/What have we found?/The same old fears/Wish you were here.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: