Exercitiu de imaginatie

Mai sunt trei zile pana la Pasti. Pana la Sarbatoarea asta care, pentru multi, reprezinta un moment cu totul special. Pentru mine, acum, cu atat mai mult. Printre zgomotul tastelor inainte de vacanta, doar vremea frumoasa si cantecul pasarilor mi-au adus aminte ca da, se apropie Pastele.

In preajma acestor sarbatori in care vorbim toti despre credinta, impacare, speranta, iubire etc. cred ca multi isi fac, asa, o retrospectie a tot ceea ce a fost…sau ar fi putut fi.

Azi m-am trezit gandindu-ma ce ar fi fost daca. Daca la 25 de ani as fi acceptat jobul de la ele.ro sau daca as fi ramas sa scriu stiri in engleza in aceeasi cladire de la Electroaparataj (eu cred ca, de fapt, problema mea a fost cu cladirea aia, nu cu toate joburile pe care le-am refuzat acolo). Daca nu as fi facut naveta in Bucuresti, ci m-as fi mutat din prima intr-o garsoniera. Daca nu as fi avut niciodata endometrioza, asa ca toata viata mea, dar mai ales perioada 2011-2016 ar fi fost altfel.

Aici ma blochez. Pentru ca imi vin in minte atat de multe scenarii (toate frumoase) care nu s-ar fi putut continua (zic eu, acum) din diverse motive.

Cand eram mica imi imaginam ca undeva in galaxia asta exista o planeta in care traim tot noi, “our best version”, cu cel mai frumos scenariu pe care ni-l putem imagina aici, pe Pamant, dar care sa fim seriosi nu se realizeaza niciodata.

La cat de allmighty e Dumnezeu, nu resping nici acum in totalitate varianta asta, desi, recunosc, cred ca trebuie sa fie un pic cam boring pe acolo.

Ideea e alta. Ca astazi cand am facut toate aceste scenarii, mi-am dat seama ca nici nu conteaza. Ce/cum ar fi putut fi si nu a fost.

Si ca tot ce imi doresc, acum, de fapt, e ca toti oamenii si toate oportunitatile pe care le-as fi putut avea atunci si mi-ar fi fost de folos sa apara din nou, in aceasta a doua parte a vietii mele.

Si ar mai fi ceva de spus, acum, inainte de Paste: ca da, visurile se implinesc. Greu, greu, greu, cum ar spune Maria, nepotica mea de 6 ani, insa se implinesc.

Acum un an eram inca in Ploiesti, aveam o perioada nu foarte usoara, in care inca ma recuperam si faceam tot felul de planuri care imi dadeau cu minus de fiecare data.

Acum, sunt in Timisoara si simt ca am trait aici toata viata mea.

Asta imi da speranta. Pentru ca imi dau seama ca intre doua vieti, doua stari stau de fapt cateva secunde.

Cine stie, poate ca intr-o zi tot cateva secunde ne va lua sa ajungem pe planeta aceea cu “our best version of life” si sa venim inapoi cu tot ce ne-am dorit, dar inca nu a fost sa fie.

Paste fericit sa aveti!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: