Timisoara – un colt de Romanie ceva mai altfel!

Mult timp m-am plans de statutul de “in between”. Da, nu “ma potriveam” pe de-antregul niciunei lumi, niciunui oras, niciunui grup de prieteni, stil de imbracaminte, scris, baiat-asa-zis-care-mi-se-potriveste etc. De aici, bineinteles, o groaza de incurcaturi.

Mult timp n-am inteles ca asta nu e un ghinion, ci mai degraba un privilegiu pentru ca esti altfel, complex si poti lua cate ceva din fiecare “lume” pe care o vizitezi, dar care nu iti apartine totusi. Mult timp nu am inteles nici ca nu poti fi placut de toti, mai ales cand esti asa, “in between”. Unii te vor considera ciudat, altii nu vor avea rabdarea de a ajunge la “the real you”, dar asta nici nu mai conteaza acum. Acum, cand am invatat, parca, sa fac pace cu felul asta al meu, un pic twisted&complicated.

Printre cele mai mari revolte ale mele a fost ca nu ma nascusem altundeva. De ce n-am plecat mai repede, veti spune. Asta e alta discutie, lunga, iar cei care stiu ce inseamna endometrioza vor intelege. Ceilalti nu.

Cert este ca acum nu mult timp, am reusit totusi sa ma desprind de Ploiesti, blocaje cine-stie-de-ce, limitari financiare etc.

Ma tin de mult sa scriu un articol despre Timisoara. Despre ce am intalnit eu aici, ce vad in fiecare seara, cum ma simt, de ce il iubesc etc. etc. Ceva m-a retinut, insa.

A fost nevoie de o mica escapada in Ploiesti pentru a-mi da seama.

Ma simteam, cumva, vinovata fata de Ploiesti. Ca doar nu pot sa imi reneg statutul de “in between”. Nu e frumos sa iti vorbesti de rau locul natal, nu? In plus, pe langa chestiile astea “morale” era, insa, si altceva.

Tocmai de aceea, inainte sa va vorbesc despre Timisoara, cred ca e frumos si corect sa spun ceva si despre Ploiesti.

Ploiestiul este orasul cu cele mai frumoase asfintituri . Cu cele mai nepamantesti seri de toamna care imbina, parca, miros de frunze arse cu cel de frig rece si vant aprig. E orasul cu cele mai clar conturate visuri, cele mai amare dezamagiri preschimbate apoi in dorinte de nestavilit. E orasul oamenilor pe care ii iubesc cel mai mult. E orasul in care am plans cel mai mult, am ras cel mai mult, mi-am luat ramas bun de la oameni cu care nu ma voi mai intalni niciodata in lumea asta.

E orasul meu. Indiferent ce as spune eu si unde m-as muta pe acest Pamant. Nu, nu sunt mandra de toti oamenii lui, dar poate or avea si ei un motiv sa fie atat de tristi, infatuati, grabiti, rautaciosi, demotivati etc. E karma lor, nu a mea si nu ar trebui sa ii judec, mai ales ca, probabil, un timp asta o fi fost si lectia mea.

Stiu, insa, ca sunt multi in Ploiesti care gandesc si simt ca mine. Si care nu se simt acasa acolo. Dar sunt si ei salvati mereu de aceleasi asfinturi de fiecare seara. Uneori ma gandeam ca tocmai d-asta ne da Dumnezeu acele seri, culori si imagini. Pentru a putea continua si spera.

Cu Timisoara, insa, este altceva. Mult timp am pendulat intre Ploiesti si Bucuresti, dar la un moment dat mi-am dat seama ca era mult prea asemanator primului pentru a lua in calcul o mutare acolo. Apoi, a venit a doua operatie realizata de un medic foarte bun din Timisoara. Atunci a fost primul gand ca poate ar trebui sa ma mut acolo.

Am aproape 3 luni in Timisoara. Nu am facut ceva spectaculos aici, dar cu toate astea multe s-au schimbat. Mi se pare uneori ca traiesc intr-o alta tara. Nu va ganditi ca aici ar fi perfect. Nu, si aici aud injuraturi in trafic, si aici vad uneori oameni nervosi pe strada, insa astea sunt doar exceptiile. In schimb, am parte zi de zi de mult mai multe imagini atat de altfel, atat de frumoase, atat de normale pana la urma. Bineinteles, si eu, ca multi alti romani, sunt uimita de normalitate.

De exemplu, m-au uimit zambetul si caldura oamenilor care lucreaza in malluri sau magazine mici, nu conteaza. Si nu, nu e ceva disimulat. Lucrurile astea se simt. Cum iti zambesc larg si iti vorbesc de parca le esti apropiat si sunt mereu acolo, gata sa te ajute. Imi amintesc ca se nimerea sa ma duc in mall dimineata, la deschidere si vedeam cu cata placere si entuziasm isi pregateau angajatii magazinele pentru clienti. Nici vorba de plictis, scarba, atitudinea aia de “ce job naspa am eu, trebuie sa ii suport pe astia”.

Imi mai place ca mai toata lumea din piata unde imi fac cumparaturile ma cunoaste si stie cand si ce am mai cumparat de la ei, ca in apropierea blocului meu exista o mica terasa unde in vara 2-3 doamne mai in varsta au poposit vesele si au intrebat-o pe chelnerita daca “le pot servi si pe ele cu o cafeluta”. Pacat ca nu pot atasa aici linistea si fericirea ce li se citea pe chip. Asa ar trebui sa fie orice batranete.

Imi place cum spun ei “Ceau!” sau “o fost” sau cat de ingaduitori sunt cu mine, care nu m-am obisnuit inca cu pistele de biciclete si mereu sunt la un pas de a provoca “mici accidente”. E drept ca am dat numai peste baieti, dar toti au fost foarte ingaduitori cu mine, iar cel mai tare a fost cel de saptamana trecuta care, dupa ce mi-am cerut scuze spasita, a zambit larg si mi-a zis ca “Nu-i probleeeema!” 🙂

Ascult deseori in piata Unirii artistii care canta pe vreo straduta ingusta. La chitara sau vioara, aproape ca le simti povestile de viata, sperantele sau dorurile. Niciunul nu e acolo pentru bani, ci pentru ca ii place sa ofere celorlalti o particica din ce stie el sa faca cel mai bine.

Imi place ca aici vezi catolici in biserici ortodoxe si ortodocsi in biserici catolice, ca auzi pe strada romana, maghiara, sarba, germana si totul ti se pare atat de firesc, ca zambesti inapoi la oameni pe strada doar pentru ca si ei ti-au zambit tie intr-un anume context.

Ma plimb deseori pe strada si am senzatia ca asist asa, la un spectacol tacit, in care zidurile cu mesaje inspirationale se impletesc cu “inventiile” studentilor de la Arte sau vitrinele decorate cred, de un maestru in Design. Sau poate ca totul tine aici de pasiune…

Aici e locul in care, parca, oamenii se ajuta si se inspira mai mult. Nu spun ca nu exista si exceptii, insa in cea mai mare parte a timpului ai mereu ceva de invatat, de ascultat, de asimilat. Sunt o groaza de evenimente cu care sa iti umpli timpul si viata.

Insa nu asta m-a cucerit pe mine in Timisoara. Nu! Evenimente se pot face oriunde. Sau poti incerca sa le faci oriunde!

Oamenii sfintesc locul, iar asta se simte cel mai bine in Timisoara. De  la ei porneste totul si datorita lor eu ma simt aici cel mai mult acasa. Nu pe de-antregul pentru ca, probabil, voi ramane mereu “in between” insa e locul de care m-am indragostit acum. Ce sa spun, sper ca asta sa fie o dragoste care sa nu dureze numai trei ani! 🙂

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: