Zakynthos dream

Orologiul a bătut ora 6. E soare încă aşa că oamenii nu s-au întors de la casele lor. Tavernele sunt goale, iar negustorii de la tarabele cu suveniruri aşteaptă înserarea pentru o adiere din partea mării. Când şi când, mai vin în întâmpinarea vreunui turist rătăcit, neobişnuit cu clima şi obiceiurile de aici. Zâmbesc larg, se tocmesc, apoi cad iar în toropeala după-amiezii.

Piaţa din faţa catedralei e pustie. Turnul cu clopot negru cercetează marea, căutând parcă poveşti, inimi şi visuri pe care să le tragă în interiorul său. De lângă portiţa de fier, un băieţel priveşte în sus, încercând să distingă liniile clopotniţei întunecate. În imaginaţia sa, piraţii coboară pe scara ruginită, il răpesc şi il duc pe vreun vapor ascuns de dupa stancile ascutite. Aleargă îngrozit spre catedrală, unde răcoarea şi liniştea îi mai alină spaimele. Semi întuneric, scaune înalte şi goale, icoane cu sfinţi pe care i-a mai văzut cândva, odată. Din dreapta, de la uşă, bătrânul Nikos oferă pelerine câtorva femei venite pentru rugaciune sau doar din curiozitate.

O femeie înaltă, cu părul de culoarea alunei stă pe un scaun şi se roagă. Cu buzele uscate, cu chipul schimonisit de toate câte trebuie să ducă, rosteşte o rugăciune. Ştie şi ea că nu e îndeajuns. Ca pentru a fi ajutat, trebuie mai întâi să te ajuţi singur. Să speri, să recunoşti, să sacrifici, să plângi, să suferi şi de-abia apoi să ceri ajutor.

Doi preoţi bătrâni păşesc încet şi parcă temător spre racla cu moaştele Sfântului Dionisie. Ceasul bate şi jumate, oră la care racla se deschide, iar credincioşii se pot închina în voie. Preoţii rostesc câteva rugăciuni, după care îi invită pe cei din biserică să se apropie. Nu spun prea multe din vorbe sau gesturi. Sunt acolo doar nişte slujitori umili. Alţii sunt cei care cântăresc ce rugăciuni sunt de primit şi care de dus la şlefuit.

După un timp, racla se închide. Sfântul pleacă în căutare de misiuni, iar călătorii îşi reiau drumul. Biserica rămâne goală, lumânările aprinse se sfârşesc, iar întunericul cade într-un sfârşit şi peste oraş.

Câte un zgomot, două de scuter ici, colo, câte un râs strident al vreunui grec aburit. Atât. E forfotă de-acum. Una plăcută, ceva mai reţinută, plină ochi de oameni fericiţi că au păşit într-un loc ce alină parcă neliniştile şi păcatele.

Doar marea se frământă toată, sub greutatea atâtor pietre aruncate de-odată. Se chinuie să rămână calmă, nemişcată, fără valuri. Se îndreaptă spre luna ce răsărise deja de câteva ceasuri. Se privesc în tăcere, povestindu-şi în gând toate cele întâmplate peste zi.

Apoi se aşterne iar liniştea. Una pătrunzătoare şi adâncă, ce răzbate mări şi ţări, ajungând la toţi cei care vizitaseră odată acele locuri. Vraja pământurilor mitice, blestemul binecuvântat pe care îl iei cu tine odată ce ai cunoscut frumuseţea Zakynthosului te ajunge chiar şi atunci când te crezi dezis de acele meleaguri.
Doar asa ajungi si tu din nou acolo, undeva, departe, printre străduţele înguste ale unui oraş de mare. Te asezi pe o banca in fata portului si strangi timpul intr-o scoica ciobita.

Clopotul catedralei bate primele ore ale dimineţii, luna apune, marea se trezeşte, iar câteva siluete obosite intră iar în catedrala oraşului.

Daca iti place genul acesta de povestiri si ai dori o asemenea scriere artistica (si personalizata) pentru iubita, mama, prietene, sora ta sau alte persoane dragi, scrie-mi aici: https://www.facebook.com/marina.rasnoveanu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: